Din dimineața ceea s-au schimbat multe. Am primit un telefon - că tata e dus cu Urgența la spital. Mi-am lăsat ceaiul nebăut, am urcat în mașină în grabă. Pe drum, ne-am intersectat cu ambulanța în care era dus tata. Era ambuteiaj teribil pe strada care trebuia s-o străbatem. Urmăream cu privirea ambulanța cu girofarul aprins care își făcea loc printre mașini. Sunetul ei mă bulversează și acum. Rezistă, tată. Te rog! Am nevoie de tine, speram în tăcere. 

La spital am scos un pumn de bani pe analize. Doctorul de la internare nu mi-a explicat ce are, dar eu știam. Mi-a spus că are nevoie să stea sub supravegherea doctorilor și că asta s-ar putea să dureze câteva zile. Mi-a spus să-i spun din start dacă refuzăm internarea, ca el s-a săturat să se pună în genunchi în fața pacienților. „Ești nebun”?, m-am gândit, dar m-am ogoit. Zic - de ce să vă rugați? Ne internăm și nu se discută.

Am urcat la etajul 5. În salonul în care a fost dus tata puțea îngrozitor. Din cauza unui pacient grav. Nici cuhnea cea de vară (cei de la țară o să mă înțeleagă) nu arată așa rău ca și salonul în care am fost cazați, dar asta conta mai puțin. Așteptam doctorul cu sufletul la gură. Tata e bolnav. E o urgență...  Timpul s-a scurs greu, astfel că prima interacțiune cu doctorul nostru a fost tare nefericită. Vina a fost de ambele părți.

Ea a intrat în salon și a început să discute cu tata. S-a uitat grav la colega ei și a zis că ei sunt gata în orice moment... Nu mai eram panicată, știam ce urmează. Am avut o discuție separată în biroul doamnei doctor. Am ajuns la concluzia că avem nevoie de o investigație extrem de scumpă, vreo 7000 de lei. Încă doi perechi de ochi disperați nu cred că a impresionat-o ca om și nici ca specialist - în fiecare zi cred că vede oameni care mor și cumva nu mai duce drama tuturor destinelor care se sfârșesc în salonul ei. 

Nu i-am spus cu ce mă ocup și că analizez de mai mulți ani sectorul sănătății. Nu era relevant și nu avea să schimbe datele problemei. Nu era cazul să o stresez în plus.

Ea însă a dat dovadă de o implicare impresionantă. M-a ajutat cu tot ce ține de resposabilitățile ei. Și mai mult. Până seara tata trecuse toate investigațiile, a fost monitorizat în permanență. Simțeam nevoia să vorbesc cu ea. Și am întrebat dacă pot intra la ea. M-a primit într-un cabinet extrem de mic, unde stau trei sau patru medici. Nu-mi aduc aminte exact. Dacă la fiecare medic ar intra câte un pacient, ar fi imposibil să respiri. Ea mi-a confirmat că totul decurge în regim normal și dacă cele mai rele presupuneri se adeversc vom merge la operație.

Plecase târziu din spital, iar eu am rămas.

 A doua zi am primit vestea fericită - tata s-a născut a doua oară. Nu va avea nevoie de intervenție. Cu implicarea tuturor am reușit. Am intrat la ea să-i mulțumesc. Și rușinată am întrebat-o dacă îmi permite să-i adresez o întrebare?

-Știți, mă simt într-o situație delicată. Aș vrea cumva să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut. Nu vă speriați, nu vreau să vă ofensez. Dacă acceptați o sumă de bani, vi-i dau cu bună știință și cu drag pentru tot ce ați făcut. 

-Tot ce ați văzut că facem aici, facem din inimă. Nu pentru bani. Să nu credeți că așteptam...

Ce să vă spun, discuția a fost stânjenitoare. Foarte stânjenitoare. Eu, cea care știu că fac o greșeală, dar dorința mea enormă e să-i mulțumesc cumva. Ea, rușinată probabil de stânjeneala mea, dar și de faptul că aș putea să cred că tot ce a făcut nu a fost pur omenie, ci dorința de a obține bani. În fine, i-am întins niște bancnote pe masă și i-am mulțumit. Ea i-a acceptat.

Dacă m-am simțit oribil? Da, foarte oribil. Știți de ce? Pentru că voiam să-mi exprim recunoștința pentru ce a făcut. Ce-aș fi putut să-i dau – ciocolată, hortensii? Ea nu are nevoie de ele. Pentru că salariul ei e probabil în două cât al meu.

E drept că ea poate face ce vrea cu acei bani - să-și ia un ruj sau, din contra, să-și cumpere o carte pe care și-o dorea demult. Doctorii noștri au salarii mizere. Ea are nevoie de bani, dar nu mi-a spus acest lucru și nu a condiționat cumva ajutorul ei. Și știu că nu o va face nici în cazul altor pacienți.

Nu mă criticați nici pe mine, nici pe ea, că nu schimbă problema. Acum știu că nu am procedat tocmai corect, dar atunci nu puteam gândi așa cum trebuie. Și nu sunt singura, cu spirit civic și discernământ, care a făcut acest lucru. Cum pot ajuta un doctor fără să se considere că-l mituiesc? Dacă știți răspunsul, spuneți-mi-l și mie.