Autor: Irina Papuc
Are doar 11 ani, dar durerile pe care a trebuit să le suporte îi înfrâng și pe cei adulți. La numai opt ani a dezvoltat SIDA și de parcă asta ar fi fost puțin, din cauza organismului slăbit a dezvoltat tuberculoză rezistentă la medicamente. Atâtea dureri, atâtea pastile și atâtea efecte adverse le suportă Nicu, un băiat din sudul Moldovei care nici măcar nu știe ce maladie are și nici n-are curajul să întrebe. Nu întreabă nici de ce casa lor se dărâmă pe zi ce trece, de ce încălțările lui sunt vechi și nu ca la restul copiilor, și nici de ce mama nu-i poate cumpăra o minge – cel mai mare vis al lui.
Nicu trăiește la câteva sute de kilometri de Chișinău, într-un sătuc unde oamenii nu știu nimic despre el, decât că s-a născut într-o familie săracă și că nu prea frecventează școala. L-am găsit palid, mult prea mic pentru vârsta lui, murdar și îmbrăcat modest. A revenit acasă după un an de tratament complicat la centrul comunitar pentru copii cu tuberculoză din Târnova, Edineț, și se bucură împreună cu fratele său de pisicii și boboceii din curte.
„El nu știe ce boală are”
De fapt, Nicu a avut nenorocirea să se nască cu HIV, virusul fiind transmis la naștere, de la mama lui. Tragedia constă în faptul că nici ea nu știa că este infectată, așa că n-a luat nicio măsură ca să-l protejeze până să se nască. Timp de opt ani a avut o viață normală, fără să știe că virusul îi distruge încetul cu încetul imunitatea, până când organismul a rămas complet neprotejat.
„Eu nici nu știam nimic. Cu trei ani în urmă l-am dus la spital. Slăbise tare și i-au apărut niște pete pe piele. Acolo mi-au spus că și eu sunt infectată și că virusul s-a transmis de la naștere. Deodată nici n-au vrut să-mi spună ce este asta. O zis că nu trebuie să știu. Pe urmă am aflat că nu se lecuiește. Am trăit opt ani cu boala asta”, îmi povestește, Maria, mama lui Nicu, așezată pe un scăunel din lemn, în spatele casei lor care se dărâmă.
„Lui nu i-am spus ce boală are, dar nici el nu întreabă. E prea mititel ca să știe. Nici fraților lui nu le-am spus nimic”, mai adaugă femeia.
Chiar dacă nu știe nimic despre boala care a reușit să înspăimânte pe oricine, Nicu nu întreabă de ce trebuie să bea zilnic un pumn de medicamente. Mi le-a arătat – sunt trei feluri – capsule, incomod de ingerat și niște sfere mici de care trebuie să bea câte opt o dată.
„Îl cred că îi este greață de la medicamente”
Când l-am întrebat dacă știe de ce trebuie să stea atât de mult prin spitale și să bea câte un pumn de medicamente în fiecare zi, fără nicio excepție, la aceleași ore, a coborât capul și privirea și a rămas înmărmurit. Era gata să plângă, dar nu plângea, nu vroia să-mi răspundă la nicio întrebare, dar nici nu vroia să plece de lângă mine, de parcă ar vrea să mi se confeseze, dar cuvintele nu se lăsau rostite nicidecum.
„Îmi spune de multe ori că nu mai poate, că s-a săturat. Îl cred că îi este greață, dar n-am ce-i face. Îi spun că dacă n-o să le ia, o să ajungă din nou în spital”, îmi mai spunea mama lui Nicu. Între timp, băiatul s-a ascuns în cuptorul bucătăriei de vară care stă să se prăvale. Fratele cel mare l-a lovit pentru că și-a permis să-și ia o înghețată.
„La noi e rău cu banii. Nici de pâine nu ne ajunge”, se plânge femeia și pe soarta grea, dar și copilul neascultător, care a reușit să devină dependent de vicii într-o sărăcie atât de lucie.
„Să cerșesc nu pot”
Marin, fratele lui Nicu, spune că cel mai mare vis al lor este să joace fotbal cu o minge adevărată. „Vreau un telefon mobil, calculator, dar și o minge ca să ne jucăm cu fratele. Haine nu-mi trebuie”, îmi explică el.
Marin, Nicu și mama lor trăiesc într-o casă care se dărâmă – acoperișul e spart, așa că de fiecare dată când plouă, apa curge șiroaie pe pereți, lutul se înmoaie și-i deformează. Prin geamuri bate vântul. Ei dorm într-o cameră puțin spațioasă și prost luminată. Mama lor se zbate din sărăcia în care există să țină casa pe temelii, măcar pentru ei, în cazul în care boala o va doborî.
„Bucătăria asta este distrusă de tot, poate cădea oricând pe mine sau pe copii. Vreau să o repar, dar n-avem bani. În ziua de azi numai o ușă bună costă peste 1.000 de lei, dar eu primesc numai 1.300 de lei de tot, pentru copil. Să cerșesc nu pot, nu-s deprinsă să cer”, îmi spunea ea, stând în mijlocul bucătăriei accidentate.
SIDA nu se vindecă, dar poate fi ținută în frâu. Între timp, orice gest frumos îi trezește lui Nicu zâmbete și bucurii. Pentru prima oară în aceste zile în ograda lor a venit o echipă de bărbați care s-a apucat să cârpească „juliturile” casei. Unul pe acoperiș, patru în jurul casei, doi la poartă fac tot ce pot – cârpesc acoperișul, schimbă și vopsesc geamurile, vopsesc fațada și poarta. Totul – absolut gratuit.
„Cunoaștem această familie de aproape trei ani. Mama crește singură trei copii, iar condițiile în care își petrec viața vedeți și voi care sunt. Avem relații mai strânse cu această familie după ce am aflat că unul dintre copii suferă de o maladie gravă. Astfel, am decis să îi ajutăm. Împreună cu organizația Inițiativa Pozitivă și „Pas cu pas”, regiunea Sud, am reușit să facem astfel ca acest copil să trăiască. Acum am venit să facem reparații și să aducem niște cadouri”, spune Vitalie, lucrător outreach, membru al organizației „Pas cu pas”, regiunea Sud.
Notă:
Echipa a efectuat lucrările în cadrul Caravanei auto pentru viață, organizată de „Inițiativa Pozitivă”, în perioada 18-28 mai. Peste de persoane merg în opt raioane pentru a informa și sensibiliza oamenii în privința riscurilor HIV.
Datele oficiale arată că în Republica Moldova există 8.557 de persoane cu statut HIV-pozitiv, dar se presupune că numărul neoficial ajunge la 16 mii, iar ceea ce este îngrijorător e faptul că acești oameni nu sunt incluși în tratament și nu știu că pot transmite virusul imunodeficienței umane și altor persoane. Statistica mai vorbește și despre faptul că din anul 1990, de când a început epidemia SIDA, în Moldova au decedat 1752 de persoane.
█ Articole relaționate: