Autor: Irina Papuc
Cascais este un orășel cosmopolit, suburbie a Lisabonei, capitala Portugaliei. Supranumită țara de la capătul Europei, Portugalia a devenit a doua patrie pentru mulți moldoveni care au fugit de sărăcia din Moldova. În acest oraș, un val-vârtej de turiști, scăldat de valurile gălăgioase și neliniștite ale Oceanului, muncește Ana Isac, o moldoveancă din Jora de Jos, raionul Orhei. Acum este director medical într-o clinică stomatologică frumos amenajată, în una dintre străduțele care duc la ocean. Poate crede că visul ei s-a împlinit, însă când vorbește despre Moldova și Molovata Nouă, (da, acel sat care e rupt dintre regiunea transnistreană și puterea de la Chișinău) îi dau lacrimile și jură că n-ar fi plecat niciodată. Dacă numai sărăcia nu era așa de mare.
Turiștii scot sume frumușele din buzunar numai ca să ajungă să vadă țara cu care se termină Europa, supranumită așa, pentru că anume aici este înregistrat cel mai vestic punct geografic. Ea s-a obișnuit cu frumusețile de aici și nu le mai observă. În schimb îi dau lacrimile când începem să vorbim despre Moldova.
„Mă doare sufletul pentru Moldova. Nu suntem noi de vină că ne-am născut în așa o țară. Mi-aduc aminte cu plăcere de acele vremuri cât am muncit acolo. Mi-am luat licența în 1991 și am început să activez pe malul Nistrului, în Molovata Nouă. Acolo am fost repartizată. Aveam 24 de ani. Mi-era cam frică, pentru că încă erau bombardamente. Oamenii erau sceptici și mă întrebau ce pot să fac eu, o fetiță atât de tinerică”, își aduce aminte Ana, în timp ce stăm de vorbă pe canapeaua confortabilă din hol. Am reușit să-i fur o oră de discuții pe la amiază. Atunci în clinică e cel mai liniște și explică și de ce.
„Nu aveam bani de casă”
„Suntem căutați de foarte mulți emigranți, din Ucraina, Rusia, Moldova, România. Știți bine că ei muncesc foarte mult și nu prea își pot lua liber, de aceea se programează la noi după ziua de muncă, fie destul de dimineață. Așa se face că muncim de la 7.00 dimineața până la 24.00 noaptea”.
Oricine ar fi vrut să afle cum a ajuns un medic din Jora de Jos director medical într-o clinică privată din Portugalia. Ea și-a șters lacrimile și puțin rușinată de faptul că oamenii ar putea înțelege că se laudă cu reușitele ei, începe să povestească.
„Nu m-am gândit niciodată să emigrez, eram categoric contra la așa ceva. Problema a apărut după ce m-am căsătorit. Ne-am dorit să cumpărăm o casă. Nu erau bani pentru așa ceva. Soțul meu a încercat să dezvolte o afacere, dar a fost un eșec total. Am rămas cu datorii. Atunci am decis ambii că el trebuie să plece și că va fi singurul din familia noastră care va pleca ca să adunăm banii necesari”, povestește ea.
„Era în 2001 când a plecat. Și-a luat viza cu 2 mii de euro. Iar intrasem în datorii. A găsit un om bun care i-a propus să aibă grijă de animale. El fiind veterinar s-a bucurat de idee. Ulterior, șeful său s-a arătat disponibil să ne ajute cu toate actele necesare pentru reîntregirea familiei. În 2002 am venit și eu. Mi-a fost extrem de greu. Nu puteam rezista fără copii. I-am zis lui Radu că plec și că voi veni înapoi numai dacă luăm cu noi cei doi copii ai noștri”.
Ana a revenit în Moldova, dar nu a putut să-și ia copiii. Așa că s-a întors în Portugalia cu geanta plină de pastile. „Eram distrusă”.
La scurt timp, totuși au venit și cei doi copii. Ana s-a angajat într-o clinică, unde lucra în calitate de stomatolog, dar oficial avea postul de asistentă medicală. Din cauza faptului că nu avea studiile echivalate nu era remunerată cum ar fi meritat. Muncea extrem de mult, pentru câteva sute de euro.
„Șefa îmi spunea că sunt medic la mine, nu la ei”
„Ieșeam din casă la 6.00 dimineața și veneam la 24.00, dar eram cu zâmbetul pe buze mereu. Eram fericită că muncesc pe profesie. Primeam foarte puțin, 380 de euro. De fiecare dată când ceream majorare, șefa îmi spunea că eu sunt medic la mine în țară, nu aici”. Diferențele dintre ceea ce a găsit aici și cabinetul său din Molovata au fost extrem de mari.
„Puteam să zic că am venit de la sapă de lemn. Am lucrat acolo zece ani cu aparataj vechi, fără apă, fără aparat roenghen. Munceam după sensibilitatea mâinii și degetelor. Și o spun cu mare seriozitate că n-am înregistrat complicații în tot acest timp. Încercam să muncesc astfel încât să nu dau pe față că lucrurile sunt noi pentru mine, dar nu am reușit întotdeauna”. Doctorul spune că mare i-a fost mirarea când a aflat că în Portugalia se lucrează cu lampă de fotopolimerizare de prin anii 1986, pe când în Moldova abia se organizau cursuri teoretice, iar ea era fericita care spera că va printre medicii care va introduce noutatea în stomatologia de acasă.
Ca să nu mai primească bani mizeri, doctorul s-a gândit că ar fi bine să-și echivaleze studiile. S-a întors în țară, a adunat actele pentru completarea dosarului și le-a înregistrat la Universitatea din Porto. Se întâmpla în 2002. Abia doi ani mai târziu a obținut un răspuns.
„Țin minte bine. Era 31 mai, am avut de dat cinci examene de specialitate și unul la chirurgia generală. Din 20 au trecut 11. Eram singura din țările de est. Am avut și o peripeție. Tocmai ne luasem vacanța și mă întorceam din Moldova. Am ajuns în țară la 2 noaptea, ne-au furat bagajele. La 9 dimineață trebuia să fiu la examene, nici n-avem cu ce mă îmbrăca. Dar hainele n-au contat, am susținut cu succes examenele și asta era important”.
Nu atunci însă s-a terminat calvarul celor câteva sute de euro primite în schimbul unei munci istovitoare. Abia peste doi ani a fost înregistrată în Ordinul Medicilor, ceea ce o făcea oficial lucrător medical cu drepturi depline. Peste un an însă a cedat. Din motive personale, familia – ea, soțul Radu și deja cei trei copii, s-au întors în Moldova. Acasă însă n-au stat mult. Au refuzat oferta unui cunoscut de familie de a dezvolta o clinică a lor. Peste un an însă se întorc în Cascais, la îndemnul unui fost coleg de-al Anei. Au devenit asociați ai unei clinici private stomatologice.
„Prima lună am primit 17 euro. Știam că nu poate fi altfel. Toate începuturile sunt grele”, își aduce ea aminte.
„La ce bun să-ți construiești palate”?
După o perioadă au decis să se disocieze însă, astfel că familia Isac a revenit la ideea de a deschide o clinică cu ajutorul acelui prieten de familie.
„Am revenit la ideea acelui vechi prieten al soțului, care voia să construiască o clinică. Am avut o întâlnire, am stabilit cine și cât investește. Am căutat localul, am făcut legătura cu cei care vând, materiale echipamente, am înregistrat toate actele necesare. Aici era o singură cameră, veche. Am modificat totul, de la podea, la tavan. Am cumpărat tot ce e mai modern - materiale americane, japoneze și tehnică germană”, îmi spunea ea făcând un tur prin clinică.
Și acum, ea și soțul ei muncesc foarte mult. Își doresc ca copii lor să facă studii la cele mai bune universități. Din această cauză sunt mai mult la muncă decât acasă, dar nu se plâng. „Omul își petrece viața la muncă, de aceea trebuie să investească ca să-i fie bine. Din păcate, oamenii și guvernanții din Moldova nu înțeleg acest lucru. La ce bun să-ți construiești palate, dacă numai ajungi și dormi acasă”?
Logica europenilor e alta și acest lucru se vede după cum sunt organizate lucrurile în clinică – toate consumabilele sunt la locul lor, bine aranjate, echipamentele sunt noi, iar sistemul de colectare a deșeurilor este bine pus la punct. La intrare este amenajat un scaun mobil pentru persoanele cu dizabilități. A costat foarte mulți bani, dar era necesar. „Toate trebuie puse la locul lor”. Pe masa de lucru nu lipsește tricolorul. Radu spune că n-au uitat de baștină, iar acel tricolor așezat frumos, lângă cel al Portugaliei înseamnă că poartă Moldova în suflet.
Ne-am salutat în stil portughez și ne-am luat la revedere. Pacienții așteaptă.
█ Articole relaționate:
Povestea unui stomatolog pediatru plecat la muncă în Italia. „Mi-e dor de un „mulțumesc” de copil”