Andreea a aflat la 24 de ani că are cancer la sân. Cu o maladie teribilă, dar cu o dorință imensă de a trăi, a decis că se va opera și va merge mai departe – viața matură abia începea. Terminase facultatea, iar în sufletul ei mocnea un vis – să devină actriță. Andreea a trecut prin clipe extrem de dureroase. A pierdut oameni dragi, a pierdut o parte din ea și, uneori, dorința de a continua. Acum ea locuiește la Brașov și luptă în continuare cu maladia. Ea are multe să le spună celor care au primit un diagnostic similar cu al ei sau celor care au rude afectate de cancer. Andreea a decis că vrea să împărtășească experiența ei de viață. Am preluat o parte din texte care îi aparțin, cu încuviințarea ei:

„Aveam 23 de ani și terminasem facultatea. Era o caniculă înfiorătoare, niciodată nu mi-a plăcut căldura și am încercat pe cât se poate să evadez dintre betoane, în zone unde se putea respira omenește.

În acea vară am mers în Vama Veche. Eram bucuroasă că am reușit să duc până la capăt o facultate care nu mi-a plăcut. Contabilitate și informatică de gestiune. Ciudată meserie mi-am ales, pentru un om care mai toată viața s-a crezut artist. Ajunsă acasă, bronzată și faină, în timp ce făceam duș, am simțit un nodul la sânul drept, ca un bob de fasole și o durere deranjantă în axilă. Un fior mi-a străpuns inima și pentru câteva secunde m-am gândit că poate este ceva malign, apoi m-am consolat cu gândul că sunt prea tânără pentru așa ceva.

În 2006, doar în filme văzusem femei care aveau cancer mamar iar informația care circula pe internet pe vremea aceea, asigura cititorul că abia după 40, 50 de ani poți să te îmbolnăvești de o asemenea boală. Am stat oarecum liniștită și credeam că acel nodul provine de la vreo dereglare hormonală.

Diagnosticul

Am decis, aproape după un an, să merg la un consult pentru a fi sigură că totul este în regulă. Sânul meu drept începuse să se deformeze, axila nu mai durea, dar nodulul creștea. Atunci, înainte de Crăciun am intrat prima dată cu adevărat în panică și am decis să merg la control.

Nu știam exact ce fel de control ar trebui făcut așa că mi-am aranjat o programare la ginecologie. Am mers împreună cu mama. Cu jenă, i-am spus medicului motivul pentru care am venit la el. Cu jenă mi-a răspuns și el că nu este în regulă ce se întâmplă și ar trebui să fac niște controale mai amănunțite. Am ajuns la Institutul de Oncologie Fundeni, din București, tot cu mama. Am căutat un medic bun și am început analizele. Sânge, ecografie mamară, mamografie, RMN. Toate cadrele medicale întâlnite acolo, m-au întrebat dacă am pe cineva în familie cu cancer. Nu aveam, toate femeile din familia mea erau sănătoase tun. Au ieșit analizele pe care scria mare: pacient, 24 de ani, CARCINOM INVAZIV DUCTAL SÂN DREPT, 1,5/2 cm. Plângând am rugat-o pe mama să mă ierte, dar eu fumez de la 14 ani și tare mi-ar prinde bine o țigară. Am mers amândouă la chioșcul de vizavi, ploate, deși afară era ianuarie și am fumat acea țigară ca și cum ar fi fost ultima. Ajunsă acasă, la Brașov, am început să-mi pun întrebări, voiam să știu de ce eu. Am demarat o sesiune de citit articole pe google care să mă aducă mai aproape de adevăr.  Ce este cancerul? De ce ne îmbolnăvim? Cine este vinovatul? Mai există persoane care trec prin așa ceva? Se moare de cancer? 

Căutam surse exterioare care provoacă boala asta, voiam să știu neapărat de ce m-am îmbolnăvit. Obosită de la atâta informație bulversantă, am renunțat la Google și mi-am spus că voi scrie eu propria carte despre cancer.

Prima intervenție

Pe 29 februarie a fost operația. La ora 11.00 am fost dusă în sala de operații. Mi s-a spus să număr invers, de la 10 la 1, am numărat 10, 9 și cam atât. N-am visat nimic, nu știu unde au dispărut câteva ore din ziua aceea, dar m-am trezit la terapie intensivă, cu mama lângă pat, care se uita la mine cu ochii ei mari și verzi, ușor înlăcrimați, spunându-mi că i-au ieșit câteva fire albe cât a așteptat pe hol. M-a făcut să râd. Am spus bancuri, la toată lumea, asistentă, medici, colegi de salon, n-a scăpat nimeni de unicul banc pe care îl știam și îl ziceam încontinuu.

Totul a decurs bine, fusese îndepărtată doar tumoarea, sânul era la locul lui cu o mică tăietură, dar era încă parte din mine. M-am bucurat.

„O să mă vindec prin puterea gândului”

După operație, mergeam de două ori pe săptămână la control, la București. Doctorul a aruncat o privire peste acte, apoi cu o figură lipsită de expresie, dar foarte sigur pe ceea ce spune, mi-a descris viitorul. Mi-a spus că trebuie de urgență să încep chimioterapia, urmată de un tratament hormonal care va dura aproximativ doi ani. Speranța de viață cinci ani, conform statisticilor. Mi-a explicat că în corpul meu de 25 de ani, va locui de acum o bătrână de 70 de ani și că o astfel de boală la o vârstă atât de mică este foarte agresivă.

Mi-am luat dosarul cu acte, i-am mulțumit pentru informațiile oferite și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată. Pe drum, lacrimile țâșneau din mine ca o fântână arteziană, nu vedeam unde pun piciorului, nu vedeam oamenii de pe stradă, nu auzeam nimic în afară de vocea medicului spunându-mi că mai am de trăit cinci ani. M-am decis să-mi pun capăt zilelor. Chimioterapia mi se părea iadul pe pământ. A doua zi, am luat hotărârea să ignor medicina alopată și să mă vindec prin puterea gândului…

Am luat legătura cu un medic naturist care mi-a făcut o schemă personalizată de tratament. M-am întors acasă cu două sacoșe pline cu tot felul de tincturi, ceaiuri, pastiluțe homeopate. Trebuia să țin acest regim foarte strict, să renunț la carne, brânză, ouă și alte asemenea și să îmi ocup ziua cu procedurile explicate de acest medic. După o săptămână am aruncat la gunoi tot ce luasem. Nu era o soluție...

Fără chimioterapie

După operație am început să mă simt bine. Știau foarte puțini cunoscuți despre boala mea. Îndoielile nu-mi dădeau pace, pe lângă calea pe care alesesem să merg mai departe în viață, existau și momentele de panică. Ceva din interior îmi spunea că trebuie, totuși, să merg la un control. Am căutat pe cineva la Spitalul de Oncologie, m-am prezentat cu toate actele, i-am explicat că nu vreau chimioterapie, am primit înțelegere dar am început acel tratament hormonal. Practic, făceam o injecție o dată la 28 de zile care bloca ovarele să producă estrogen și luam două pastile în fiecare zi.

Reacțiile secundare pe care am început să le simt după aproximativ o săptămână. Erau greu de suportat pentru un om de 25 de ani. După două luni am renunțat și la acest tratament pe care trebuia să-l fac între doi și trei ani, în funcție de evoluția bolii. Îmi amintesc că mergeam la spital, doamna doctor îmi dădea injecția și îmi spunea să merg pe secție să o fac. Eu luam injecția, ieșeam pe ușa spitalului și o aruncam în primul coș de gunoi. 

După o lună de la încetarea tratamentului, corpul meu a intrat pe făgașul normal.

El

Pe el l-am cunoscut în 2008. Curând ne-am căsătorit. Îmi spunea adesea să nu vorbesc despre cancer. Îmi amintesc discuții lungi pe care le aveam cu el, despre cât de greșit abordez subiectul.

-Trebuie să trăiești ca și cum nu ești bolnavă. Tu nu ai cancer, cancerul nici nu există, chimioterapia este o minciună iar corpul tău reacționează așa de dur pentru că tu singură bagi energie negativă în el. Te distrugi singură și îți place. Încetează!

Voiam să-l cred, aveam nevoie ca de aer să cred ceea ce el îmi explica, părea că știe multe.

Primul film pe care l-am văzut din seria celor care explică faptul că atragem în viața noastră ceea ce gândim, a fost un film destul de în vogă pe vremea aceea, The Secret, despre puterea vindecării și forța gândirii pozitive. Cale de întoarcere nu era, chimioterapia era tăiată de pe listă, așa că nu-mi rămânea decât să continui cu astfel de tehnici despre care văzusem că au dat rezultate la persoane mult mai grav bolnave.

Un nou job. 27 de ani. Cancer și un divorț

După câteva luni, căsnicia mea era un dezastru. Știam cumva de la început că nu o să meargă. Nu mă consideram suficient de bună pentru el iar sentimentul de inferioritate îmi dădea mari dureri de cap. Nu înțelegeam de ce aproape nimic din ceea ce spuneam, făceam sau gândeam trebuia schimbat. Aveam zile când nu mă mai recunoșteam. Îmi amintesc seri sau nopți întregi de plâns, pentru că îmi era greu să accept că am eșuat încă o dată într-o relație. În perna mea de copil mi-am ascuns multe vise în care iubeam, eram iubită, liniștită și împăcată.

Complexul bolii pe care o aveam era bine ascuns, să nu-l observe cineva, îmi zdruncina însă universul  cu fel de fel de frici. De aceea îmi era dificil să iau decizia unui divorț, îmi era teamă că nu o să se mai uite nimeni la mine, fata cu cancer. Dar mimam, și mă pricepeam de minune să par o femeie normală, pozitivă și sănătoasă.

Am divorțat și m-am mutat singură într-o garsonieră mică. Aveam deja 27 de ani, trecusem printr-un cancer și un divorț.

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

„Aveam cea mai bună cale de vindecare”

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri. Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era „Inteligența materiei”,  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Cancerul nu există

Am mers la medic după toate cele întâmplate în 2012. Era 8 dimineața, oră la care în mod normal toate simțurile mele sunt reduse la minim. Am intrat în cabinet, am explicat ce s-a întâmplat în urmă cu 5 ani și m-am dezbrăcat pentru evaluare. Răspunsul nu a fost deloc cel pe care îl așteptam. Tumoarea de la sân se refăcuse și am primit diagnosticul de carcinom mamar, recidivă de aproximativ 3 cm, adica dublu față de cât fusese inițial. Am început să plâng și am plecat nervoasă pe doamna doctor, aveam impresia că se joacă cu starea mea emoțională. Cum să am recidivă dacă eu nu simțeam nimic?

Am ignorat din nou tot ce se întâmplă și m-am prezentat la ușa doamnei care măsura cu ansa câmpurile energetice pentru a mă convinge dacă este adevărat sau nu. M-a asigurat că totul este în regulă, medicii se mai înșeală când pun diagnostice, corpul meu este perfect sănătos.

Credeam fiecare cuvânt care îmi era spus, în special cele împotriva spitalelor, sistemului farmaceutic sau a medicilor. Văzusem un documentar care explica faptul că nu există cancer, sunt minciuni lansate spre populație de clasa superioară a planetei care își dorește să înjumătățească numărul de oameni de pe pământ. Se folosesc de tratamente scumpe precum chimioterapia pentru a obține profit și putere. Totul avea sens. M-am mutat la Sibiu. M-am angajat din nou. Sânul drept făcea figuri, începuse să se deformeze vizibil. M-am dus la un nou control la o clinică din Sibiu. Diagnostic – recidivă mamară cu metastaze apropiate, adică în axilă. Din nou am ignorat tot, eram convinsă că neîncrederea pe care o am mă pune la încercare. M-am decis să fiu mai încrâncenată în drumul meu de a mă vindeca fără medici. Am început să mă rog. Mă liniștea.

Iubirea stinge cancerul

El lucra la etajul 1 al clădirii, acolo unde aveam cele mai multe ședințe. Am crezut că suntem suflete pereche. Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie. Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.

Recidivă

După o excursie cu bicicletele la Ocna Sibiului și stat o zi întreagă în soare, am ajuns acasă și mi-a fost foarte rău, am crezut că am făcut insolație. După o săptămână, insolația, persista, așa am ajuns la urgențe în Sibiu, cu o stare de rău destul de greu de suportat. Le-am povestit despre diagnosticul meu pus în urmă cu câțiva ani, au spus că nu are nici o legătură una cu alta, mi-au dat o rețetă cu pastile și un diagnostic de toxinfecție alimentară. La o săptămână după ce am luat toate pastilele și părea că mă simt mai bine, am căzut din picioare. Am ajuns pentru a doua oară la Urgențe în Sibiu.

Am mers în Turcia cu mama, pentru analize suplimentare. Pe hârtii scria : recidivă mamară de 6 cm, recidivă axilă de 4 cm, multiple metastaze osoase și suspect de metastaze pe creier. Plămânii și ficatul erau neatinși. Am citit rezultatele de câteva ori, până am udat hârtia cu lacrimi.

M-am gândit la el, cum o să-i comunic dezastrul de pe hârtie? Ce vină are el? Urmează să se termine totul? Mai sunt șanse de vindecare? Cât o să coste tratamentele? O să mă mai doară ceva?

În fine, am plecat din Turcia distrusă de propria inconștiență, mintea și gândurile pe care m-am bazat atâta amar de vreme mi-au dat shut-down rău de tot. Practic, m-am sinucis convinsă că mă voi vindeca cu puterea minții și a terapiilor alternative.

 

…10 kilograme în minus. Ridicat din pat doar pentru a merge la baie. Spălat pe corp, lipsă. Nu-mi mai păsa de nimic. Îmi venea să plâng când îl vedeam pe El, neputincios, pe lângă mine. Îmi făcea mâncare, pe care nu puteam să o mânânc și frecție cu carmol, ca să pot dormi. Reușeam să adorm o oră pe noapte, în rest halucinam. Febră 37 -38. El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea. A plecat.

Chimioterapie

Spitalul era o a doua mea casă. Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt. Nu-mi mai este frică de chimioterapie. După prima ședință am redevenit om în putere. Am început să merg și să mănânc. Ce bine este când după o lungă agonie te trezești la viață!

Olivia

Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul Spitalului de Oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Ne-am împrietenit peste vreo lună.

Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam.

Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.

În martie 2016 am pierdut-o... Dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Există viață după cancer

M-am apucat de scris, cu speranța că ceea ce scriu va fi de folos poate cuiva cu același diagnostic ca al meu sau poate cuiva care are pe cineva apropiat cu o boală terminală. Știu că denumirea acestei boli creează atacuri de panică, dar știu în egală măsură că există viață după cancer.

În martie am reînceput să lucrez patru ore pe zi, în contabilitate, la aceeași firmă de IT la care am lucrat în trecut. Eram entuziasmată când mă gândeam că aici, la locul de muncă, am fost cândva cea mai frumoasă fată.

La începutul lunii ăsteia am fost nevoită să renunț pentru că starea de sănătate nu-mi permite încă să dau randament.

Am reluat chimioterapia pentru că analizele s-au denaturat, după șase luni în care ieșiseră bune. Voi continua tratamentul pentru a evita durerile de oase, până când analizele vor fi din nou normale. Dar sunt optimistă”.

 Acest text aparține în întregime Andreei și este preluat de pe blogul ei Razadeluca.ro. Aici puteți citi toate textele ei.

 

█  Articole relaționate:

 La numai șapte ani a rămas fără un ochi. „Mamă, nu plânge. Ochiul va crește la loc”

Scrisoarea dureroasă a unei mame, a cărei micuț a decedat răpus de cancer