Autor: Silvia Rotaru
Livia a aflat că în corpul ei își făcuse loc cancerul numai la 23 de ani. În ziua în care primise flori, cadouri și urări de mulți ani observase un ganglion mult prea umflat în zona axilei. De atunci a început fulgerător o perioadă cruntă – multă chimioterapie, lacrimi fără oprire, durere și depresie.Tânăra are o istorie impresionantă de viață și din cauza faptului că mama și tatăl au primit, pe rând, același diagnostic crunt.
„După ce am observat acel ganglion, a doua zi am decis să merg la medicul de familie. El m-a trimis imediat la Institutul Oncologic. Aici mi s-a făcut biopsia, dar asta nu era suficient pentru a ști cu exactitate ce am. Chirurgul a extras lichid din ganglion ca să vadă dacă tumoarea este sau nu malignă”, mărturisește Livia.
Rezultatele erau gata în două săptămâni, timp în care ganglionii au început să se răspândească tot mai mult și mai mult. Livia a fost diagnosticată cu limfomul non-Hodgkin, o boală în care celulele maligne (canceroase) se formează în sistemul limfatic. Acestea devin anormale, se divid prea repede și ajung să crească fără nicio ordine sau control. Deoarece țesutul limfatic este prezent în multe părți ale corpului, boala Hodgkin poate începe aproape oriunde.
În câteva zile de la diagnostic, Livia se pomenise pe un pat de spital, la Institutul Oncologic. Au urmat dureroasele ședințe de chimioterapie, combinate cu radioterapie, care o epuizau. Intrase în depresie. „După chimioterapie trei zile stăteam la pat, nu puteam mânca și bea nimic. Eram sleită de puteri, vomitam continuu. Mă durea capul, oasele, mușchii, totul. Devenisem depresivă”.
Doctorii îi stabilise inițial Liviei doi ani de chimioterapie, însă ulterior s-a decis ca toate ședințele să se facă într-un singur an. Din cauza frecvenței lor, ședințele de chimioterapie deveniseră atât de insuportabile și dureroase încât a început să creadă că nimic nu va mai funcționa.
„La început intrasem într-o depresie adâncă, plângeam și mă sufocam în lacrimi. Mă întrebam cum de toate acestea se întâmplă cu mine. De ce Dumnezeu m-a ales pe mine. Eram stresată, deoarece chimioterapia nu își făcea efectul. Nu credeam că totul poate dura atât de mult, abia după vestea că lucrurile încep să intre pe un făgaș bun, am început să prind la curaj mai mult, am început să cred și mai mult că într-o zi eu voi fi cea de odinioară”, spune Livia.
I-a fost foarte greu să ascundă boala de cei dragi. Nu știa cum ar putea să-i dea cumplita veste mamei, care cu doi ani în urmă se tratase de cancer de col uterin. Abia după jumătate de an de la diagnostic, când efectele chimioterapiei își spuneau cuvântul, mama a aflat că fiica sa suferă în tăcere. Livia era abia în perioada când absolvise, așa că depindea financiar de părinți. Ea a reușit să ascundă cancerul, primind-o pe mama sa în vizită în zilele în care se simțea mai bine. Când a început să-i cadă părul nimic nu mai putea fi ascuns. „Este foarte greu să accepți că părul tău lung și mătăsos devine fragil și atât de rar, încât într-o zi să fii nevoită să te razi pe cap. Atunci când m-am privit în oglindă mi-am pus mâna pe cap și mi-am pierdut cunoștința”, își aduce aminte tânăra.
Livia a primit prima veste bună peste trei luni. În trei luni doctorii i-au interzis să citească orice pe internet despre boala ei. „A fost o perioadă extrem de grea, medicii mi-au interzis să deschid în general calculatorul. Îmi spuneau că istoriile de pe internet mă vor distruge psihic. Nimeni din ei însă nu spunea că eu voi învinge cancerul. Pur și simplu nu știau, dar mă încurajau să gândesc pozitiv”, spune Livia.
După ce plângi toată disperarea din tine, tânăra spune că îți găsești în interior forța să lupți. Conștientizezi că nu vrei să mori și pur și simplu lupți. Nu de una singură, însă. „De cele mai multe ori nu ai nevoie de cuvinte și nici să-ți plângă cineva de milă, ci ai nevoie de un umăr, de o îmbrățișare, care îți dau puterea și dorința să mergi mai departe. Oamenii nu au nevoie de cuvinte. Simpla prezență a celor dragi în viața ta te face mai sigur, mai puternic și mai îngăduitor. Ai nevoie de un om să te țină de mână”. La aproape un an după aflarea diagnosticului, Livia a primit marea veste- remisiunea, ceea ce presupune o diminuare a dimensiunii tumorii canceroase sau o schimbare la nivelul markerilor tumorali.
Tânăra spune că este foarte important să ținem cont de sfaturile medicilor, să avem o alimentație corespunzătoare și să mergem la ședințele de chimioterapie regulat. Depresia este cea mai letală armă în cazul acesta. „Pentru ca tumoarea să fie tratată trebuie să fim pozitivi. Avem nevoie de o minte limpede, o imunitate bună, ca organismul să fie capabil să lupte cu boala. Contează și cum ne alimentăm, dar și starea noastră de spirit. Da, este greu să știi că tu ești tânără și frumoasă și la un moment dat viața îți dă o palmă. Nimeni nu e veșnic, dar trebuie să speri, asta e unica soluție”, mărturisește Livia.
În primii doi ani de la remisiune, Livia mergea pentru consultație la medic la fiecare 3-4 luni, apoi la 6 luni în următorii trei ani, iar acum o dată pe an. După bucuria de a învinge cancerul, maladia i-a răpit tatăl, înfrânt de o tumoare la plămâni.
Livia crede că toate încercările prin care a trecut familia sa au făcut-o mai puternică, ea privește altfel viața. Știe să se bucure de lucrurile mărunte și crede că orice vis poate deveni realitate, dacă știm să prețuim ce avem. Livia este de aproape doi ani plecată din țară, în Marea Britanie, și încearcă să se întoarcă aici ori de câte ori are posibilitate. Boala care spulberă anual mii de vieți a învățat-o că nimic nu e întâmplător, iar lecțiile prin care trecem trebuie să ne facă mai puternici, mai buni. Sunt lecții dure, dar parcă putem să le alegem?
Notă: Limfomul non-Hodgkin poate debuta oriunde în organism, neexistând un organ predilect. Poate avea debut uninodular (dintr-un singur nodul limfatic), sau plurinodular (din mai mulți noduli), sau poate să debuteze chiar și splină. Extensia limfomului non-Hodgkin poate să se facă în întregul organism, fără predilecție față de un anumit organ. Prognosticul pacienților este însă influențat de foarte mulți factori, în principal de tipul particular al limfomului, dar și de cât de extins a fost cancerul la momentul diagnosticării. Supraviețuirea la 1 an de la diagnostic este de 81%, la 5 ani de 63%, iar la 10 ani de la diagnostic - de 49%.
Cauzele apariției limfomului non-Hodgkin rămân, ca în majoritatea limfoamelor și neoplaziilor, încă insuficient cunoscute. Modificările celulare, care stau la baza apariției limfomului pot fi declanșate de infecții sau de expunerea la factorii toxici din mediul înconjurător. Afecțiunea nu este contagioasă și nu se poate răspândi la rudele sau prietenii pacienților. Limfomul non-Hodgkin are un tablou clinic destul de variat, nu există o simptomatologie specifică și nici o anumită manifestare care să atragă atenția asupra diagnosticului exact.
Tratamentul limfoamelor non-Hodgkin este foarte complex și include radioterapia, chimioterapia, imunoterapia, administrarea de anticorpi monoclonali și chiar tranplant de celule stem. Aproximativ 1,5 milioane persoane din întreaga lume trăiesc în prezent cu limfom non-Hodgkin, însă în fiecare an aproximativ 300.000 persoane mor din cauza acestei boli. Incidența bolii se ridică la aproximativ 7% pe an, clasând această afecțiune pe locul al doilea din punctul de vedere al vitezei de creștere a incidenței în SUA și pe locul trei în restul lumii. Boala apare în principal la adulți, cel mai frecvent la persoane cu vârste cuprinse între 45 si 60 ani.
█ Articole relaționate:
Topul raioanelor cu cele mai multe cazuri de cancer înregistrate într-un singur an