Autor: Irina Papuc
Nimănui nu-i place să numere morții. Probabil astfel se explică reacțiile virulente la știrea redacției noastre care se referea la numărul pacienților decedați după intervențiile chirurgicale la Spitalul Clinic Republican. Reacțiile sunt tipice – jurnaliștii sunt proști, superficiali, nu realizează despre ce vorbesc, letalitatea fiind un fel de metafizică medicală. Am mai avut și replici de genul că știrile de acest fel nu vin să schimbe nimic în sistem. Haideți să le luăm pe rând.
De ce mor oamenii în spitale? Îi omoară doctorii?
În vremuri în care se atestă o lipsă cronică de citit, insist ca fiecare doctor să citească nu doar titlul, dar și corpul știrii. Nu știu cum să explic mai clar. Titlul este sutura pe care o faceți după ce realizați intervenția chirurgicală. Să analizați o știre după titlu ar însemna ca pacientul să spună că operația a fost reușită sau nereușită numai după sutură. Cam lipsit de logică, nu? Iată așa e și cu știrile. Sutura, adică titlul, e doar suprafața. Doar pacientul era sedat în toate orele când dumneavoastră stăteați în picioare deasupra lui cu bisturiul în mână, iar acum se dă deștept și vrea să vă analizeze munca după cum arată sutura. Așa e și în cazul nostru – nu veți ști niciodată câte ore am petrecut pentru analiza unor informații. Din știre nu veți afla că unii doctorii s-au temut să declare ceea ce știu, iar noi îi înțelegem perfect. Uneori oamenii riscă enorm de multe pentru câteva cuvinte. Eu nu trebuie să vă spun că doctorii știu multe – atât de multe, că dacă ar vorbi ar exploda naibii acest sistem, construit pe supunere și frică.
De ce mor oamenii în spitale? Pentru că doctorii îi omoară? Categoric nu. M-a uimit această abordare care, atenție, în mare parte a fost împărtășită anume de doctori, gata să sară într-un război pe care nimeni nu l-a declarat. Rata letalității depinde de atât de mulți factori, încât nu pot să-mi dau seama cum de naiba doctorii și-au atribuit letalitatea în întregime? De ce? Cine vă pune să faceți asta? Am spus și repet: eu nu am văzut o analiză a factorilor influențabili și neinfluențabili care au determinat rata letalității într-un spital. N-am văzut un cuvânt despre infecții nosocomiale, într-un sistem spitalicesc unde praful stă de două degete, unde detergenții și dezinfectanții lipsesc, într-un sistem unde infermiera se ocupă de dezinfectarea instrumentelor chirurgicale, într-un sistem unde sepsisul ca și cauză de deces figurează numai în rapoarte medico-legale, dar nu și în statistică. Așadar, o minte care înțelege cum funcționează sistemul nu va da vina pe doctor, căci doctorul este angajat, el are contract de muncă și se supune unei administrații.
Letalitatea e despre oameni care ar fi murit oricum?
Am auzit argumentul - absolut idiot - că oamenii care au murit nu mai puteau fi salvați. Serios? Așa, fără să vă puneți nici măcar o întrebare, fără urmă de îndoială vreți să spuneți că 200 de oameni – nici mai mult, nici mai puțin - ar fi murit oricum?
Spitalul Clinic Republican (SCR) este o instituție de nivel terțiar, unde ajung într-adevăr pacienți în stare gravă, unde este voie de intervenția promptă a doctorilor, dar și a tehnologiilor performante, iar bolnavii pot veni, teoretic, din orice colț al țării. Faza asta cu „erau gravi” trezește mari dubii și iarăși am încercat să explic laconic: Dacă 200 de oameni care au ajuns la SCR, sub bisturiu, erau în stare atât de gravă încât nu mai puteau fi salvați, eu vreau să știu unde au fost acești pacienți până a ajunge la SCR? Unde au fost – acasă, în alt spital, au apelat Urgența sau, din contra, au refuzat internarea? E vorba despre lipsă de supraveghere la nivelul asistenței medicale primare? Urgența a eșuat să identifice un caz cu potențial letal? Pacientul a refuzat orice ajutor medical? Dacă da de ce? Dacă pacientul este transferat în stare gravă, atunci iarăși – de ce? Cum se face managementul cazului și transferul este un caz aparte.
Ajungem la situații în care pacienții sunt pur și simplu pasați dintr-o instituție în alta, numai ca să nu moară în spitalul cutare, să le strice statistica. Numai nu vă încruntați frunțile a dezgust și dezaprobare. Așa e. Știu. Dacă pacientul a murit pe masa de operație, iar doctorul disperat ar fi putut salva acea viață, dar n-a avut tehnica necesară, iarăși, vrem să știm acest lucru. Dacă, în fine, un doctor a comis o eroare medicală, trebuie să știm. De ce? Pornim de la logica elementară - de ce în general se fac statistici. Pentru a înțelege unde există o problemă, de ce ea există și cum poate fi prevenită. Când vorbim de letalitate, trebuie să o facem în așa mod încât să ne fie clar care sunt cauzele, ca să putem ști unde trebuie să se intervină.
Asta e recomandare strictă către directorul SCR. Da, domnule Ciubotaru, de aia se fac statisticile și de aia e important să se afle problema – ca decesele să fie prevenite în spitalul pe care îl conduceți trebuie să știți de ce 200 de oameni au murit. Dacă n-ați făcut asta, atunci 200 de oameni pur și simplu au murit, iar la anul, dacă dă Domnul să fim sănătoși, vom număra viitoarea partidă de morți. Sună sumbru, așa-i?
Jurnaliștii proști
Letalitatea nu-i metafizică. Letalitatea poate fi înțeleasă și poate fi înțeleasă corect. Faza asta cu proștii ăștia, muritori de rând care n-au purtat halat alb pe umerii lor, pronunțată cu atâta convingere fanatică, este atât de ridicolă, încât ajunge la amuzament. E o abordare sterilă de infatuat, care a ales medicina nu pentru a salva vieți, ci pentru a se amăgi că o diplomă te poate urca acolo de unde poți privi în jos, intangibil și incomparabil, să scuipi în ceafa altora.
200 de morți e mult sau puțin?
Probabil e una dintre cele mai pertinente întrebări dintre toate pe care le-am auzit. Nu știu. Până nu aflăm ce s-a întâmplat exact cu acești oameni nu avem de unde ști. Putem admite că aveau 80 de ani, că erau atât de gravi, încât își trăiau ultimele zile, că aveau patologii incompatibile cu viața. Putem admite, în final, că mureau oricum. Dar noi nu știm nimic din toate astea. De ce? Pentru că am cerut explicații, dar în sistemul medical unii manageri cred că ei decid ce trebuie să știe alții și ce n-au voie să știe.
Am mai fost întrebați de ce n-am dat cifra celor salvați, lângă cifra celor morți. Răspund – pentru că vorbim de morți, pentru că nu poți acoperi un deces cu două vieți, viețile nu acoperă morțile, oricât de mult am vrea să ne mințim că așa e. Asta nu-i loterie. Nu poți schimba 2 kile de orez pe 200 de grame de somon. Da, noi putem alege ce este mai important pentru noi ca doctori – că am reușit să salvăm 5 vieți azi, însă pe una am pierdut-o. Întrebarea corectă e – de ce am pierdut acea viață, a depins de noi sau de alți factori și ce putem face pentru a schimba asta. Ca ulterior, la final de zi, să spuneți: Azi am salvat 6 oameni. Eu și echipa mea am făcut tot ce a depins de noi. Voi putea dormi liniștit.
Știrea despre letalitate nu învață nimic, nu educă și n-are niciun impact?
Cum să schimbi ceva despre care doctorii afirmă că nu există? Sau că există ca factor natural, ceva independent de acțiunile lor, ale managerilor lor și a sistemului în general? Sistemul este construit din mai multe tipuri de asistență medicală și acțiunile fiecăreia generează un rezultat – omul moare sau poate fi salvat. Când eșuează o verigă a sistemului – eșuează totul. Când spuneți că omul a ajuns prea târziu sub bisturiu - știți ce faceți? - vă apărați propriul fund, fără să vă intereseze cine nu și-a făcut treaba, dacă omul a ajuns pe moarte în mâinile voastre. Și tot ce vă interesează pare să fie același argument salvator pentru propria piele – că murea oricum.
Îmi aduc aminte cazul tragic al unei familii care se luptă de 5 ani să demonstreze în judecată că fiul lor de doar 12 ani a fost omorât pe masa de operație. Da, omorât, dar nu de către doctor. Indirect, de către administrație, care n-a avut grijă ca aparatul utilizat de doctor să treacă toate testările necesare și să fie sigur, atât pentru pacient, cât și pentru doctor. Copilul a murit, iar doctorul a trăit probabil un iad, pentru că i se imputa o greșeală, de care nu era responsabil direct. Nu înțeleg nici acum și niciodată n-o să înțeleg de ce doctorul a preferat să tacă și de ce colegii lui de breaslă l-au abandonat, dar nu l-au susținut. De ce n-au alertat cu toții administrația, Ministerul Sănătății, Guvernul, că colegul lor este o victimă a sistemului? Știți care e partea cea mai dureroasă în toată această istorie? Că acel deces ar fi fost trecut în lista celor „care ar fi murit oricum”. Ar fi fost o promilă dintr-o statistică nefericită a letalității, un fel de metafizică a medicinii despre care muritorii de rând n-au voie să vorbească sau să scrie.
Și încă ceva. Vom continua cu... metafizica.