Redactor: Irina Papuc
Gabriela Profir, un medic rezident din România a postat pe blogul său o scrisoare deschisă către președintele României, Klaus Iohannis, în care își povestește experiența de a învăța medicina în România. Tânără îi scrie șefului statului despre cât de greu este să trăiești cu o bursă mizeră, aceasta fiind explicația pentru care mulți recurg la mită. Gabriela speră însă că lucrurile se vor schimba și îi cere președintelui o țară care le-ar putea oferi normalitate.
Abia am ieșit din gardă. În ultimele 48 de ore am dormit cinci ore și acesta e un caz fericit. Unii dintre colegii mei vor apuca să doarmă abia mâine, după ce vor fi terminat cu externările și internările de astăzi. Unii dintre colegii mei iau „șpagă” ca sa poată lua un taxi spre casa când, la ora 20.00 își termina munca la spital. Este condamnabil, știu. Ține chiar de codul penal, nu? Ca să aibă cu ce le cumpăra rechizite școlare copiilor. Am o colegă însărcinată care refuză să intre în concediu pre-natal deși e peste puterile ei să muncească doar pentru că salariul, deja infirm, ar deveni jignitor de insuficient”, a scris ea pe blogul său.
Eu sunt un caz fericit. De la o lună la alta nu rămân cu bani, dar îmi permit să plătesc chiria, mâncarea, abonamentul de metrou. E adevărat, sunt un caz fericit și pentru că după-amiaza muncesc într-o clinică privată, unde consiliez pacienții în legătură cu stilul de viață sănătos, numărul de calorii și altele asemenea. Dar tot nu am bani să îmi cumpăr un alt tensiometru, pentru că cel vechi mi-a fost furat.
Am ajuns să nu mai rezist însă, fizic și psihic.
Îmi doresc să fac medicină. Sunt nouă ani de când am început s-o studiez, în ciuda tuturor bețelor care mi se pun în roate. Eu și colegii mei, cei care încă nu am plecat în străinătate să practicăm această profesie, clacăm. Ne sufocăm sub presiunea socială, aceea care blamează medicii până și pentru faptul că există. Ne drămuim banii ca să ne ajungă până la următoarea zi de salariu, dar se termină tot timpul la mai puțin de 2 săptămâni după ce i-am primit. Unii dintre noi au noroc să se poată împrumuta de la părinți, frați, surori, prieteni. Ne este jenă și rușine să facem asta, dar e singura variantă sănătoasă la a lua șpagă.
Știți cât costă un stetoscop nou? Unul cu care să pot face o ascultare pulmonară sau cardiacă decentă? Cam cât bursa noastră lunară. În spitale ne schimbăm în toaletele destinate pentru uzul pacienților. În majoritatea spitalelor în care ne facem stagiile, nu avem vestiare și nici suficiente calculatoare astfel încât să nu fie nevoie să ne „batem” pe ele când facem externări, internări sau când verificăm analizele pacienților.
Medicii rezidenți sunt o molimă pentru România, am impresia.
Sunt mizeria de sub preș, oamenii de care toată lumea încearcă să uite că există. Părinții noștri, cei care ne-au felicitat la început și s-au bucurat când am ales să studiem medicina, ne blamează că la vârsta noastră (28, 30, 35 de ani) nu avem casă, copii, familie și nici nu ne pregătim încă. Părinții noștri știu că nu avem cu ce, dar le este greu să se abțină, așa cum pacienților le vine greu să se abțină să nu ne reproșează că ne mișcăm prea încet, că așteaptă mult după externări, că ei nu vor să fie văzuți de un rezident care nu are halat călcat pe el, ci de un medic specialist.
Știu că există și altfel de medici rezidenți. Cu părinți cu bani, care îi întrețin, care le oferă casă și mașină și vacanțe, inclusiv posturi în spitalele de stat când își termină pregătirea în rezidențiat. Dar mai existăm și noi, ceilalți, cu zile în care un covrig de un leu e prea mult. Și majoritatea suntem așa, în țară sau în București. Mințim când suntem întrebați de prieteni cum mai e cu viața de rezident. După câțiva ani în care te plângi constant că nu mai poți, că statul face abstracție de tine, că guvernanții îți șterg ochii și pretențiile salariale cu o bătaie de joc numită bursă, după ce auzim de la toata lumea, inclusiv de la fostul președinte al României, că putem să plecăm dacă nu ne convine situația, începem să mințim. Că e acceptabil. Că nu mai trăim rușinea și furia pe care le simțim când ne explicăm decizia de a rămâne în Romania.
Ce medicină visezi tu, mă? Voi nu aveți bani să mâncați, dar veniți la spital să învățați medicina. Păi nu sunteți voi tâmpiți? Vedeți-vă de viața voastră. Lăsați medicina, că are cine sa o facă”, așa ne spunea un profesor universitar la stagiu.
Vreau, vrem să facem medicină. Vrem să facem asta în cel mai profesionist și corect mod cu putință. Vrem să ne permitem cărți, congrese și tensiometre. Vrem să ne schimbăm în costumul de spital la vestiar și să avem bani să ne cumpărăm o supă sau să plătim un taxi spre casă, după gardă, nu din banii de șpagă, ci din salariu.
Vrem să credem că nu mai durează mult până când starea de normalitate va ajunge la noi, medicii rezidenți. Numărăm zilele!
█ Articole relaționate: